106 lettori online · 355.927 poesie · 7.971 autori
La Piazza Entra Iscriviti
S Scrivere Poesie & Racconti
Pubblica
Home Racconti Fantasy
Fantasy 5 novembre 2018 · lettura 6 min · 1146 letture

Stefanu e u campusantaru

Melina Licata 5 racconti pubblicati
+ Segui

 

 

Girava u  paisi, Stefanu, sulu cu a forza di li pedi. Mari quietu era, ammuttava i passi ncumpagnia di so cani,

cumpagni di tanti jorna vacanti, senza scrusciu di na misira feddra di pani e di la so coppula mpiccicata ntesta comu i capiddri.

 

Arrivà senz’ essiri chiamata, la svintura, na so vita scillirata, quannu persi u travagliu e cu iddru, tuttu chiddru ch’ avia ndra ddri quattru mura e   nun pritinniva nenti du Signuri cchiossà di u curaggiu e di ddra paci ca ci dava ndra cori.

Lu celu era lu so tettu ranni  quantu u munnu e bellu comu l’ aria ca ci dava respiru.

Lentu caminava nsemmula i pinzera e cu un saccu ncoddru nmezzu la strata e senza apriri vucca cu arma viva, comu na trottula firriava da matina a sira.

 

Nnamuratu era Stefanu da puisia, poviru si ma no ngnuranti, i munnizzara eranu tutti so, ddra nmezzu truvava  tuttu chiddru ca spirava ma cchiossà di tutti, l’ occhi so luccicavanu quannu quarchi libbru o giurnali ci passava sutta i mani.

 

Quantu sciavuru avianu ddri paroli e ddri discursi ca suddisfavanu a so siti di sapiri, s’ amminzigliava chi so cani, ci cuntava di Pirandellu, da so vita, cu l’ occhi ncelu, lassannu a vucca aperta a genti ca ci passava allatu.

Calava la sira, u celu s’ apriva, s’ inchiva di milli faiddri e nenti putiva astutari ddra luci nddra u cori,

ca  sintiva taliannu a luna. “ O luna luna, sulu tu mi po’ capiri, chi pozzu fari ncapu sta terra? Lu cori me è ranni e  ranni vogliu a casa,  ppi chissu fazzu  du celu  lu me tettu e da strata u me lettu”.

 

A luna paria ca ci arrispunniva, girava schricchiava  l’ occhi e s’ ammucciava.

Ciula si sintiva di Pirandellu, nnamuratu di ddra luci, ca lu inchiva d’ allegria e s’ arriminava comu un firriolu ndra u celu.

Passavanu li uri, li misi e lu tempu s’ inni iva comu u ventu. S’ avvicinava lu jornu da festa di li morti e,  li strati eranu chini di sciurara, la genti caminava lesta versu u vecchiu campusantu.

Puru iddru avia i so murticeddri ma un ci putiva iri mentri lu suli era antu ni lu celu, pi i so cani e allura si misi a pinzari a manera giusta pi un ncuitari a nuddru.

Appena u suli scinni darrè i muntagni, trasì o campusantu.

Firriava ni li traversi chini di sciuri e taliava tutti i balati, quantu facci novi nmezzu a ddri morti, si sintiva nbuscu ndra cori.

Firrià comu na trottula ddra sira, Stefanu, era stancu e stunatu tantè ca nun sintì mancu a sirena pa chiusura du campusantu, u campusantaru nun vidennu a nuddru chiuì e sinni ì.

 

Stefanu si truvà darrè a firrata e nun putiva nesciri cchiù.

U celu era picurinu e accuminciava a stizziari e fari friddu, ntra ddru postu accussi silinziusu, d’ animi spirduti. Assà eranu i cannili addrumati comu tanti faiddri nill’ aria ma un si persi d’ animu, Stefanu, pi cumpagnia c’ era a so vuci ca ripitiva ncuntinuazioni a puisia a luna, pi un pinzari a nnenti.

 

Lu sonnu u stava mangiannu vivu e nun sapiva chi fari, nnacchi modu s’ avia riparari, circava n’ agnuniddru ma nddra u campusantu chi putia acchiari?

 

Ncapu a balata di so matri nterza fila, c’ era na nicchia vacanti, ranni,  ci trasiva paru paru, acchianà a scala, si stinnicchià tisu tisu senza pinzarici du voti, nnacchi modo s’ avia arriparari.


U suli si riiva adascu adasciu, arrivà lu jò rnu e u campusantaru, comu ogni matina, si firrià u campusantu e vitti na scala mala misa,   pinzà a maladucazioni da genti e  circà di piglialla comu na cosa scurdata.

  Na vuci ncapu a testa ci diciva “ Unni va cu sta scala? a scinniri”
  Matri Maria dissi u campusantaru, i morti nun parranu, chi diavularia sta succidennu? scantatu comu un picciliddru circava di scappari.

 

Stefanu ancora nzunnutu u chiamava “ Veni cca a attia dicu, fammi scinniri” e cchiossà chiamava, cchiossà chiddru curriva e a iddru un ci ristava andru chi fari a vuci cchiù forti pi chiamari aiutu.

 

Nun parranu i morti, ripitiva comu na litania u poviru campusantaru, trimava ma si vutà nnarrè pigliannu curaggiu. Vitti sutta ddra nicchia tri cani, abbaiavanu  e abbaiavanu o patruni c’ avia ristatu nill’ aria comu un passaru ndra u nidu, ca testa nisciuta di ddru bucu e senza cchiù sciatu.
“ Facitimi scinniri di cca, pi carità, a vossia dicu”.

“ Chi ti vinissi un corpu, mortu ancora sugnu du tirruri.. ma comu ti vinni ntesta  d’ acchianari ddrocu? ” e Stefanu arrispunnì “ e a ttia comu ti vinni ntesta di chiuiri u campusantu cu mmia ddra intra”.

Scinnì da scala tuttu aggrippatu, si stinnicchià tannicchia e arridiva, arridiva pinzannu a li cursi c’ avia fattu fari a ddru poviru omu.

 

Unn’ era nuddru iddru, pi tutti, nenti avia, poviru comu n’ arbiru spogliu ma n’ omu riccu si sintiva e era, di sintimenti, libbirtà e alligria.

Nun c’ e ricchizza cchiu ranni di essisi patruni da so vita e beni  senza cunfini, piccù di na  muddrica   e di lu sapiri, ni fa un tisoro.

 

Melina Licata

💬 0
© Tutti i diritti riservati. L’opera è protetta dalla Legge 22 aprile 1941 n. 633 sul diritto d’autore: è vietata la riproduzione, anche parziale, senza il consenso dell’autore.
I fatti e i personaggi narrati in questo racconto sono frutto di fantasia: ogni riferimento a persone o fatti reali è puramente casuale.
‹ Racconto precedente
Cuore doppio
Racconto successivo ›
Una ragazza nel parco
‹ Precedente di Melina Licata: Un mondo da scoprire

«Ispirato da un personaggio realmente esistito Per essere sereni e felici non necessariamente bisogna essere ricchi o avere tutto... Il tutto di ugnuno di noi può essere anche niente purché si abbia la libertà di scegliere...»

L'autore
Melina Licata
Tutti i racconti →

Commenti (0)

Accedi per lasciare un commento.Accedi

Ancora nessun commento su questo racconto. Se ti va, scrivi il primo!